Deşi a fost prima sesiune foto a anului (adică 2 ianuarie), nu am postat-o până acum pentru că eram restantă cu altele de anul trecut. Şi ce înseamnă pentru mulţi dintre noi 2 săptămâni, o lună în plus? Trec zilele nebăgate în seamă. Şi totuşi, între timp, fotografia de mai jos a transformat momentul în amintire… Atât a mai rămas – doar amintirea, pentru că tatăl, bunicul, străbunicul din imagine a plecat dintre noi.
Ideea unui portret de familie (familia în vechiul şi adevăratul sens al cuvântului – cea extinsă, în care ţi-e aproape şi bunicul şi mătuşa şi verişorii) i-a venit Tabitei, una dintre nepoate. De ceva vreme discutam despre asta, dar nu s-a găsit momentul în care să fie toţi acasă şi toţi dispuşi să se lase fotografiaţi. Când Tabita mi-a propus sfârşitul anului, respectiv începutul lui, i-am propus data de 2 ianuarie, ştiind cât de greu se pot aduna atâţia oameni laolaltă.
O familie mare, frumoasă şi unită, un exemplu pentru generaţia de azi.
Iat-o şi pe “vinovata” acestei şedinţe, încadrată de doi dintre fraţii ei:
Ce fac copiii când sunt lăsaţi cu un bebeluş care plânge:
Dacă tot ne-am pus pe fotografiat, i-am luat şi pe Sia şi pe Gabi la o mini-sesiune foto cu burtica:
Pe tot parcursul ‘compunerii’ acestui articol mi-a stăruit în minte un text, cu care vă las şi pe voi. Concluziile le trage fiecare.
“Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei […].” Eclesiastul 3:1, 2
